Calencunu dda mutit "etno-pop", ma fortzis est mèngius chircare àteras maneras. Intre is diferentes mèdios in is cales si ispainat sa limba de minoria sarda, cussu de sa mùsica populare est a sa segura unu de is prus mannos. Tenimus unu muntone de autores e autoras chi iscrient cantzones in sardu e ddas cantant e dant unu grandu agiudu pro chi sa limba sigat a èssere presente fitianamente in sa vida de is sardos. Una produtzione chi si podet mutire a sa moda de Gramsci “natzional-populare”, comente fiat unu tempus sa poesia iscrita e orale de autores connotos o nono. 

Comente pro àteros campos de produtzione de sa limba de minoria, custu est unu meràculu si pessamus chi no ddue at in Sardigna una ràdiu chi tèngiat una programmatzione sua in sardu e chi sa distributzione de is discos est intregada a puntos de bèndida postos in is logos prus cuados o a sos paraderis-benduleris chi girant peri sas festas. 

Calencuna promotzione de su prodotu-discu in limba sarda dda faghet sa televisione cun trasmissiones chi de “folclorìsticas” si sunt faghende sempre prus “cuntenidores” de paritzas formas de ispetàculu. Ma in generale si podet nàrrere ca su mercadu de sa cantzone populare moderna in sardu est poderadu meda gratzias a festas, comitados e gente comuna chi cumbidant is artistas in s’istiu. E ddis permitent de campare. 

Tzertu. Ddue at cosas medas de nàrrere e de aprufundire in àteras bias. Custu est unu mundu chi cantat in sardu, ma cando cumbinat de faeddare a sa gente dae sa tv o dae su palcu, impreat s’italianu. Proite? Non sunt capassos o si nde birgòngiant? O su sardu est bellu solu pro cantare in cantu pro ca est limba “esòtica”? O est ca mancat unu mèdiu veiculare linguìsticu ufitziale pro totu sa Sardigna e duncas faeddare in unu simple dialetu no resurtat? Però faeddende in italianu si sighit a minimare su mercadu de su sardu e, in capas, si che iscudet su marrone a pees de sesi? 

Siat comente si siat, fintzas su critèriu pro dissinire sa mùsica “populare”, o “pop” est cambiende. Semus andende a bias a unu tempus inue sa mùsica de cunsumu populare “sarda” est cussa prus moderna de su pop, rock, rap o àteras crezes cantadas in limba sarda. Sa mùsica ètnica prus antiga, rafinada e ricercada (“arcàicizante” diamus a nàrrere) est andende a bias o de una “folclorizzazione” intrea o, arrangiada, de una fruitzione pùblica pro gente de “elite”. Roba de cunservatòriu, finas. 

Sos sardos de sas biddas però custa mùsica punnant a no dda iscurtare prus e preferint su tràgiu melòdicu populare e “fatzile a s’origa” de Maria Luisa Còngiu, Bertas, Istentales, Maria Giovanna Cherchi, Janas, Carla De Nule (chi faeddat meda in sardu in sos ispetàculos), Maria Giovanna Cherchi, Alessandro Catte, Balentes, Soleandro, Sandalia e àteros chi como no ammento. Pro s’imprus custas cantzones sunt cantadas cun bariedades tzentru-setentrionales de sa limba, e cussas meridionales sunt prus ispetzializas pro brullas e cantzones risulanas. Ma ddue at ecetziones importantes e de artu livellu (mancari pagu connotas) comente Sandra Ligas o Rossella Faa. 

In s’area urbana de sa capitale Casteddu custa musica sarda natzionale e populare tenet prus dificultade a s’afirmare (perunu locale dda proponet), mentres si registrat unu paru de vida de una lìnia “rap” in limba sarda. Is grupos musicales cantant pro s’imprus in italianu o in ingresu. 

Posca ddue est sa gasinarada “world music”, prodotu artifitziale (de pagos autores) pro s’esportatzione sintetizadu in laboràtoriu pro mercados angenos, inue sa mùsica sarda est presentada de aberu comente “esòticu-mediterraneu” chi agradat foras de inoghe proite ammentat s’arcaicidade e s’antigoriu chi in àteros logos timint de àere pèrdidu. Est totu farsu e amesturadu cun àteras mùsicas de àteros popùlos, ma ddu presentat comente sardu e, duncas, devenit “sardu” proite s’industria culturale de sos produtores de discos e organizadores de ispetàculos ant detzisu gasi. 

Ma a sa gente de is biddas, a is sardos, no ddis agradat e no iscurtant custos autores. Non sunt interessados a custos ogm musicales e preferint sas cantzoneddas simples, ma prenas de significu, chi aiant cumintzadu a fàghere Piero Marras in is Annos Otanta de su sèculu coladu cun s’agiudu de sos testos de Pàulu Pillonca. Sena ismentigare sos Tazenda, Cordas e Cannas e Francu Madau, “evergreens” chi non si firmant mai. Pro non nàrrere de sa Brigada Tatari chi cussa puru at dadu su suo cun “Dimonios”. 

Unu arrejonu a banda, diant merèssere sos tenores e sos coros polifònicos (unu o duos pro cada bidda) proite sa limba impreada est sèmpere cussa. Duncas pro ddue cantare tocat de dda connòschere. Minimende est s’importu chi tenent sos cantadores antigos de cada genia mancari si presentent comente “amparadores” de sa traditzione sarda “pura”. 

Mùsica populare (“pop” a s’ingresa, in italianu si diat nàrrere “leggera”) e limba: unu mundu galu de iscobèrrere e aprufundire pro chie si cheret impignare in s’istùdiu de sa cultura de sa limba de minoria cun istrumentos modernos e atuales. E a sos cales, non interessat sa calidade de sa mùsica chi podent medire is crìticos musicales. Su chi interessat politicamente est sa capassidade de ispainare, difundere e promotzionare sa limba in paràulas cantadas. 


p.c.