A su chi apo cumpresu, unu giornalista, tale Pablo Sole,
fiat in servìtziu in sa presentada de unu traballu de s’Ufìtziu
Regionale de sa Limba. S’annuàriu de s’Agentzia de sas Intradas. S’artìculu
chi at fatu e publicadu in sa Nuova Sardegna, paret chi siat cundidu
cun unu pagu de ironia. Comente faghent fitianu cuddos chi sunt
contràrios a una cosa, e pro la segare in curtzu si nde rient ca
b’at pagu tempus pro l’argumentare bene o ca sa cosa non la
connoschent, o finas ca, mancari, est matèria chi no atinat a sa
vida insoro. Apo intesu paritzas lamentas e lègidu finas in custu
situ, artìculos inchietos.
Non b’at bisòngiu de s’inchietare, cando calicunu, mascamente si est
unu professionista de s’informatzione, dait unu agiudu a fàghere
mègius, iscriende sa crònaca de unu fatu importante de sa polìtica
linguìstica. Mancari lu fagat cun bufonia.
Tocat de pigare sèmpere su bonu chi b’est in sa crìtica, finas cando
est brullana, sena pessare “tristu e miseru chie si nde riet de isse
matessi” o chi mancari at iscritu gasi ca non cumprendet unu càule
de limba sarda o de veridade in sa comunicatzione.
Ca finas a mie mi cumbinat de bidere traballos in ue b’at seberos
terminològicos tropu imbentados o tropu antigos. Pagu iscientìficos.
Fago carchi esèmpiu.
Sa paràula Giornale, (una de sas primas chi mi benit a conca) medas
la mutint “zornale” o “contadore de novas”. Imbentènde, cantu chi
totu cantos naramus sèmpere “giornale”. No andat bene giornale?
Comente andat sèmpere bene (pro esèmpiu) carta igiènica, paràula
meda prus impreada de “pabiru de frobire in culu” chi fortzis est
espressione unu pagheddu fea e bona petzi in carchi cuntestu
setoriale. Unu intrat a una butega e narat: “mi diat unu giornale,
mi diat unu pacu de carta igiènica”e non: “mi diat una lòriga de
pabiru de pulire su culu” o “unos cantos fogios de pabiru imprentadu
cun novas de sa die in antis”. Ajò... Sena imbentare nudda nen
pigare tèrmines betzos: Carta igienica e giornale, sunt prus
pràtigos. Chi mancu a lu fàghere aposta sunt finas parentes ca si
faeddat sèmpere de pabiru, de istampa e de istampu.
Medas de custos chi cherent fàghere una limba imbentada (chi non si
agatat in natura , comente diat èssere prus giustu, in campanna,
intro de mare, suta de terra...) si faghent bellos mentovende
tèrmines de s’antigòriu. Cudda die, in unu dibatitu, unu inchietu at
naradu a un’àteru: “papalufrone che a tie non nde connosco in perunu
logu!” Nemos l’at cumpresu! E s’àteru non si est mancu primmadu, ca
no ischiat ite cheriat nàrrere cussa paràula.
Cantu chi fiat bastadu gasi pagu... a nàrrere imbecille, (papalufrone
cheret nàrrere su matessi) chi est finas paràula internatzionale e
duncas sarda puru. Tocat de s’informare, pro no èssere “grotescos”!
Inoghe suta, sa boghe IMBECILLE, dae su ditzionàriu de Antoninu
Rubatu. Tèrmines in tantas limbas èsteras e in tantos dialetos
sardos, in antigu e modernu.
imbecille agg. mf. [imbecile,
imbécile, imbécil, dumm] imbecille, ballalloi, colpadu,
isimpre (cat. ximple), accovardadu (sp. acobardado),
mentzu (it. mencio), mentzosu, grinci (L), ballaloi,
tolondro (sp. tolondro), drangalloi, pappaluffrone,
marcantoni, laiddone, tzula, imbecil(l)e, imbetzille (N), scimpru,
balossu, buttilloni, babbasoni (C), imbecilli, isgimpri, ciulla,
buccarottu, buccigrossu (S), biarottu, bialottu, capu d’òpara,
bambisgioni (G) // ammaccarronare (L), paldì lu tinnu (G) “imbecillire”
Meda bi cheriat? bastat de istudiare, e si agatant totu sas paràulas.
E finas in àteras limbas, non solu de sos dialetos sardos. E tando?
Finas sa paràula Giornalista la depimus, sigundu tzertos chi
traballant in sas “creaturas”(nant chi est mutidu creatura s’ufìtziu
de la limba in s’articulu), bortare in “contadore”, “novista” o “zornalista?”
Pro me, si depet impitare “giornalista”.
Gasi tocat de fàghere pro “imbecille.”
Non b’at de chircare in s’antigòriu e mancu de fraigare paràula noa.
Ma s’elencu diat èssere longu s’istat a pònnere totu su chi benit a
conca.
Pro oe abastant custos pagos assempros: giornalista, giornale, carta
igienica, imbecille.
PS: deo creo chi sas criaduras siant s’isperàntzia de su
benidore. E chie non lis mustrat rispetu meressit petzi piedade.
Antonimaria Pala
|