Pro more de custu tempus caentosu, sa de ocannu no est in capas s’istajone mèngius pro bogare esempros a modellu. E puru, totus l’ischimus, cando sos pugiones intendent chi est lompende su fritu de s’ierru si incarrerant lìeros a s’atrumare in nuallas mudantes. Sas aes depent illonghiare tretu pro unu biàgiu chi los at a disterrare in logu a tesu e, sende gasi a bòlidu totu unidos, lis paret de s’intèndere prus fortes. 



A sa matessi manera, sos iscritores “limbudos”, asebestende chi pro sa limba de sa vida insoro s’atibbint tempos ierriles, si sunt indutos a una folada de unidade in s’atzione e in sos pentzos. Si sunt atobiados a pare, ant cuncordadu e ordimingiadu. Si sunt muntesos ognunu su parre suo, ma ant cumpresu pare pare chi cumbenit de segherare custu tempus lègiu totus a una medida. E chi cumbenit a lu prammizare finas in antis chi su trigare non lasset remèdiu a su ischingiare de sa globalizatzione contras a sas diversidades. 



Dae su manifestu de Làconi de Cabudanni coladu, sos Iscritores Limbudos (cun su faeddu antigu torradu a sestare e re-semantizadu) sunt imparende a si atzapare fitianos, non comente animas in solidade cuada, ma comente animales “culletivos” in avrìngiu de recreu e amparu. Si sa literadura est una minda istagiada pro individualidades isporadas chi chircant psico-sarvamentu, su poeta e s’iscritore no ant consolu perunu si non cussu de sa criatzione màgica cun sa pinna e su tinteri. 


Ma si sa literadura est finas, comente mi creo e ispero, serbìtziu a sa comunidade chi in sos sèculos nos at formadu comente semus, e chi chircamus oeindie de torrare a ingrangeare, tando, no est de agiudu perunu a abbarrare a sa sola in domo isentende ispiratziones nebidosas e prèmios comunales. 


E duncas Cristina Serra cun Paolo Pillonca, Paola Alcioni e Antoni Maria Pala, Micheli Ladu e Giuanni Maxia tenent su dovere de sighire a si atobiare, s’unu cun s’àteru e totus in pare, pro si cumprèndere mèngius. Tenent su dovere, paris cun Giuanne Piga, Larentzu Pusceddu, Pinuccio Canu, Gianfranco Pintore e Frantziscu Casula, de comunicare mèngius cun su su mundu e intre issos. Comunicare, sisse, non petzi espressare comente podet essere fatzile a fàghere in poesia o in prosa. Comunicare a unu pòpulu chi est perdende sa ghia dereta cale podent e depent èssere sas camineras pretzisas de custa bortada de sèculu. 


Si non lu faghent sos iscritores, chie? A ite sa berza de sa literadura in Sardigna tando? 

Diat essere istadu bellu e galanu contare in una crònaca minuda totu sas paràulas bellas intesas in sos àtobios ammaniados dae sos limbudos in Làconi, Casteddu e Nùgoro. Diat essere istadu bellu, pro chie non bi fiat, a contare de sas presentadas in sa libreria Zonza de bia Paoli in Casteddu. De comente Cristina Serra at permitidu a sas làmbrigas suas de ampulare finas a ogros, o de comente Paola Alcioni at resonadu subra s’universalidade de su sèberu suo de faeddare e iscrìere in sardu. Diat essere istadu bellu a registrare Giuanne Piga in Nùgoro, afriscionadu, ma galu prontu a cumbàtere. O Mariangela Dui, chi agimai moddedda no est, atrogare de comente at truncadu sas cadenas de s’italianu in antis de pòdere iscrìere in sardu “Meledda”. 



O de comente Frantziscu Cheratzu, pro sighire sa passione pro sa limba, depat traballare finas a note manna brivèndesi de sos risitos de sas bellas fìgias suas chi, comente ischint sos chi ant familia, pro unu babbu sunt totu. 



Diat èssere profetosu contare, ora pro ora, de sas dificurtades mannas chi Maria Antonietta Piga o Tore Cubeddu atzapant in su traballu insoro de diretores de ufìtzios de sa limba. Contras a ogni bentu, sena chi nemos los carculet pro su chi meressent, comente chi depant ballare a pees iscurtzos una mùsica lestra e traitora in unu pedraghe acutzu. 


Diat èssere bellu, ma non si podet fàghere…


Mancat su tempus pro iscrìere finas a su diretore de custu giornale chi depet cùrrere sèmpere a milli fainas e cummandos. 


Su chi si podet fàghere est lassare inoghe sa testimonia de carchi retratu in sa seguràntzia chi su “Progetu Limbudos” est creschende e andende a in antis de sesi, comente depiat èssere. E mi faghet piaghere finas chi Antoni Arca proet a criticare (ma – Antoni istimadu- deo no mi so perdende mancu pagu pagu) si solu lu fatzat non pro si distìnghere a mala’oza dae sos àteros pro simple ispìritu intzitziligheri, ma pro dare su contributu issu puru a sa punna difìtzile de su fràigu nou. 


At fatu su “limbudu” antigu, non su nou. Ismentighende chi sa crìtica depet èssere pro megiorare, non pro si pònnere a craru. E chi non nos podimus permìtere de intrare a istrale in sas chistiones. Ma nois beridades a baratu nd’amus pagas, dudas medas. E sunt sas dudas chi nos faghent òmines (o fèminas) in custu mundu… A ogni manera gràtzias pro nos àere carculadu...


Bonas Pascas de Nadale pro sos limbudos, bonos printzìpios e mèngius fines a sa literadura in sardu. 


Peppe Corongiu 

Sighint retratos de atòbios in Casteddu e Nùgoro de Limbudos