Finas a oe l’amos intesu cantare in sos palcos paesanos.
No est mai mancau in sas festas de sas biddas, ancis pariat chi non bi podiat èssere festa chene cussu cantu chi nos faghet ammentare semper chie semos. E l’amos iscurtada sa melodia sua, a bortas chene cumprendere sas allegas e a bortas a sa muda amos isvettau chi sas allegas nos arent fattu arresonare cun d’unu cantu a boghe ‘e notte o no amos arressístiu a sa música de unu ballu ‘e tres e nos semos postos a ballare alligros che cussas boghes chi cantavan.
Ma como custas boghes de sos Tenores che sunt artiadas a unu palcu de importu mannu po s’istória insoro e po cussa de sos sardos etotu. Unu palcu in ue an a èssere vidos dae totu su mundu e dae ue an a pòdere cantare po fàghere ischire a su mundu chie sun sos sardos oe.
A èssere “patrimóniu de s’umanidade” bolet nàrrere ca custa manera de vívere est pompiada dae àteros cun ocros de ammaju e de ispantu, mancari a nois nos parzat una cosa de pagu importu. E bolet nàrrere finas ca custas boghes e custu cantu depent tènnere sa valura chi lis ispettat.
Po incominciare a intrare in cust’andala de trabballu e de impignu, su sótziu de Ulíana “Sos Hustumenes” in paris cun Su Tenore Ulianesu, e in s’agiudu de sa Província de Núoro e de su Museo de sas Mascheras de Mamujada, sapadu 4 de frearzu at ammaniau un’atóviu in sa bidda ulianesa dae su títolu: “SU HANTU A TENORE E TRATTAS DE PASTORALISMU”. Un’atóviu po incominciare a chistionare de sa valura de custu prémiu arriciu dae s’Unesco e po comente si podet traballare po chi custu reconnoschímentu no abbaret peci una cosa de bogare a campu a su bisóngiu. E po bíere puru comente nos podat aggiudare a mantènnere custa ricchesa manna.
Prima de totu bolet a cumprendère si su cantu a tenore, gasi comente totu sas àteras tradissiones chi amos chéssiu a mantènnere finas a oe, sun cosas chi nois intendimos e vivimos galu comente nostras o si bolimos a las sighire a mandare a innantis ebbia po sos turistas chi las dimandan.
E su síndicu de Mamujada, G. Deiana, espricat bene meda custu perígulu, su chi sos meres veros de custa cultura non bi sian prus. E chi sos sardos reciten sa parte de una vida chi no est prus s’insoro. E totu sos relatores de s’atóviu fiant in acórdiu po custu, ca su chi si depet fàghere depet èssere semper parte abberu de sa vida e non de una cosa chi non nos nat prus nudda.
Sentidos mannos sun arribaos dae sas allegas de su rapresentante de su “Sótziu Tenores de Sardigna”, Pilosu, chi at nau chi totu sos chi partecipant a custu sótziu, (92 gruppos e pagu prus a mancu 400 pessones) bolen èssere “àimas, istrumentos, trastes de custa cultura e cherimos èssere cuncordos cun sonu de peràulas sardas”. E sas peràulas sardas e sa limba sarda est istètia difesa dae M. Puddu in sa relata de limba e identidade. Ca si bolimos a mantènnere s’identidade nostra non che podimos frundire a un’ala sa limba, ca chene limba amos pérdiu a nois etotu.
De interesse mannu finas sas chistiones tènnicas de su cantu a tenore espricads dae M. Lutzu e dae su Prof. I. Machiarella de s’univeridade de Casteddu, chi at ciarrau de s’orígine de custa forma de cantu. Non s’agatan documentos meda chi nos agiuden a ischire cando est nàschidu custu cantu chi est una casta de “polifonia accordale” lumenada in sos iscittos antigos ebbia a incominciare dae su 1400. Ma su Prof. nos at ammentau ca no est gasi precissu a ischire si giai sos ómines chi an fatu sos nuraghes cantavan a tenore.
Sa cosa de prus importu est ca su tenore bi est oe e sighit a cantare. E an pesau sa boghe in medas sapadu, mannos e minores puru comente sos tenores de Orgòsolo e sos de Ulíana chi nos ammentan chi galu oe est bellu a cantare in custa manera.
E tando cando sa boghe, sa mesu boghe, sa contra e su bassu s’aunin po cantare, provae a tancare sos ocros e a intendere su chi benit dae drainto de su cantu, dae sa melodia e dae sas allegas. Azes a cumprèndere deretu puite su cantu a tenore at arriciu unu prémiu gasi mannu e bos at a dispiàghere de non lu àere cumpresu prima.
